Situatia intelectualilor romani, de Anton Golopentia (Criterion, nr. 3-4, 1934)

Golopentia Criterion 1

Petru Comarnescu a ridicat aci problema situatiei create intelectualilor in anii din urma. A subliniat, ingrijorat si sincer dezacordul crescand dintre ei si toata multimea celorlalti. A stiut sa treaca dincolo de contemplarea “grandorii triste” a acestui conflict, intrebandu-se care trbuie sa fie atitudinea intelectualului „voitor de bine” fata de viata contemporana. Un subtitlu lung de trei randuri, plin de precautiuni din alte vremi, arata de la inceput ca Petru Comarnescu, intelectualul, e gata sa-i recunoasca partii celeilalte toata greutatea, pe care o poate avea. Raspunsul la formularea „gand sau fapta?”; „cuget interior sau actiune colectiva?”, in care a imbracat acest conflict, propune intelectualului “voitor de bine”: renuntarea la dogmatism si agresivitate, intelegere, vrerea de a-i percepe pe ceilalti si curajul marturisirii cu orice risc. Petru Comarnescu a sfarsit cu accente grave, care ridicau in fata martirii si consolatiile lui Boetiu.

Trebue sa-i fie adusa lui Petru Comarnescu obiectia ca imprejurarea ca faptele („realitatea”) nu concorda cu conceptele („gandul”), in care s’ar chema ca sunt incrustate si, la fel, ca normele („adevarul spiritului”) n’au priza asupra situatiilor („adevarurile scoase de realitate din ea insas”) nu constitue o dificultate irezolubila si specifica a vremii noastre. Ea decurge din dificultatile de totdeauna ale logicii pe care o invatam, care izbuteste sa delimiteze conceptele in ordinea concomitentului, dar nu stie sa domine dinamica istorica a realitatii, si din dificultatile teoriei valorilor fundata pe ea.

Cunoasterea noastra nu e niciodata altceva decat rasplamadirea unui concept existent, care ne-a facut accesibil un fapt, intr’unul nou, care sa cuprinda si scanteia de intelegere noua, ce a scaparat in noi, cand ne-am asezat in fata acelui fapt. Cand e ceeace trebuie sa fie: etapa intr’un asediu reinoit fara incetare si unealta totdeauna provizorie, conceptul corespunde faptelor. Conceptul care cuprinde faptul de azi, nu-l mai cuprinde pe deantregul pe cel de maine. Si conceptele cele mai familiare sfarsesc odata prin a deveni nepotrivite; faptul ca nu observam cotidian atari prefaceri se datoreste imprejurarii ca numele lor ajunge sa slujeasca drept nume unor concepte schimbate, care denumesc fapte schimbate. Se poate ca acum nepotrivelile de felul cesta sa fie mai numeroase decat in anii dinainte: situatia nu e insa intru nimic neobisnuita.

Normele, la randul lor, nu pot sluji vreodata la altceva decat la raportarea situatiilor unei culturi anume, dintr’o vreme anume, la semnificatiile ultime ale culturii respective. De obiceiu, normele corespund situatiilor. Insa, din pricina ca normele preceda uneori situatiile, supravietuindu-le alteori, se produce adeseori un decalaj intre norme si situatii; o fuga inainte sau un schiopatat in urma. In vremurile de tranzitie, cand situatiile vechi, pornite pe agonie, si cele noi in scutece inca, stau alaturi intr’o invalmaseala de nedescurcat, situatia intelectualilor e mai grea decat de obieciu. Nu pot repudia normele mostenite devreme ce inca nu sunt cu totul nepotrivite; nici desprinde de normele de maine, care se contureaza de abea.

In mod obisnuit, procesul de substituire al conceptelor si al normelor se produce neobservat; daca nepotriveala dintre concepte si dintre fapte si raportul de alteritate dintre norme si situatii devin batatoare la ochi, n’avem decat sa ne straduim sa cautam cu stiinta conceptele si normele adecvate faptelor si situatiilor existente. Oricat de deprinsi am fi cu anumite concepte si norme, n’avem dreptul, cat timp suntem cu adevarat intelectuali, sa ne oprim la ele si sa le eternizam prezentul, acordandu-le o viata fictiva.

Cat timp gandirea nu se autonomizeaza, ramanand o unealta a omului, nici realitatea insas, dar nici altceva decat aceasta, e adevarat „ca viata trebue supusa adevarurilor spiritului” (ca gandul dainueste dincolo de vremea actualitatii lui, cand e scris sau legat de sunete, e o alta problema; aci intereseaza raportul dintre gandirea realitatii unei vremi si dominarea ei prin fapta). Nimic esential n’a venit sa turbure raportul dintre gand si actiune. „Teoria”, viziune la origina, poate fi si mai pe departe faclie in mana exploratorilor mari din domeiul faptei. Se pare insa ca, molesiti de un veac prevenitor, intelectualii evita acel efort al gandului, care a cucerit intelectului in economia realizarii istoriei rodul, dorit de Petru Comarnescu, ca un paradis pierdut. Comozi, ei persevereaza la conceptele si normele invatate, adecvate altadata, si nu infrunta situatiile esential noui. Faptul ca au pierdut pasul in marsul istoriei ar putea fi firesc, nemultumirea ascunsa cu sine insusi indreptatita si neluarea in seama din partea oamenilor faptei meritata in buna parte.

Vremea noastra de prefaceri pune intelectualii in fata unor probleme grele. Ele nu sunt, insa, nici noi, nici insolubile. Raspunsul la ele nu poate fi contemplatia, nici chiar cea „voitoare de bine”. Ci fapta intelectuala curajoasa, vrerea de a domina spiritual veacul nou. Pentru gandurile si adevarurile vremii care sfarseste, putem gasi firide pioase in cotloanele aducerii aminte: nimic nu le mai deosebeste de momente ale Antichitatii sau ale Evului Mediu, mari si dragi, dar trecute.

Intelectualul nu trebue sa aibe nostalgia taramului actiunilor; el are insa datoria de a fi activ pe taramul lui, cel al desghiocarii prin contemplarea celor ce sunt, si nu un proslavitor pasiv de explorari de mult produse si de atunci depasite.

Situatia intelectualului e o problema generala intregii culturi europene-americane a prezentului. Ea nu intervine insa pretutindeni cu aceeas acuitate. Intrebarea care, cred, ca trebue luata in considerare, odata ce problema a fost ridicata, este aceea a masurii in care se pune ea in cazul Romaniei. Conflictul vadit de Petru Comarnescu este el o problema pentru intelectualii romani?

Este cert ca situatia intelectualilor e problematica in tarile revolutiilor moderne: in Rusia, in Italia si in Germania. Si la fel, ca in mai toate celelalte tari exista formatiuni politice care cer inlaturarea sistemului democratic. Sa insemne insa aceasta ca situatia intelectualilor va deveni la fel de problematica in fiecare din aceste tari, de indata ce regimul lor politic ar lua o nota autoritara? Pe scurt: izolarea intelectualilor este ea o urmare a prefacerilor politice?

Cred ca nu. Prefacerea moderna a regimului politic poate atrage dupa sine oprimarea intelectualilor atasati partideolor inlaturate si randul de tragedii, ce intervin cu prilejul fiecarei schimbari. Asa s’au intamplat lucrurile in Italia. Oprimarile de felul acesta nu indreptatesc temerile lui Petru Comarnescu. Ele nu primejduiesc „teoria” si nici pe intelectualul care accepta sa-si traiasca misiunea in cadrul vremii lui.

Iar ceeace s’a intamplat dupa razboi in Rusia si se intampla acum in Germania nu trebue derivat din revolutiile care au schimbat regimul politic al acestor neamuri. Revolutiile pomenite au fost urmarile unui conflict anterior, inceputuri de explozie ale unor tensiuni acumulate de veacuri. Lui i se datoreste nota de crepuscul a intelectualitatii pe care au avut-o pentru un timp, sau o au inca revolutiile moderne ale acestor doua neamuri.

Conflictul acesta e propriu numai Europei apusene si de mijloc si strain celei de miazazi si rasaritene. In Rusia el a fost de imprumut.

E vorba de segmentarea neamurilor din Apus intr’o patura de sus si o alta de jos, segmentare pe care conditii prielnice paturii de sus au accentuat-o zece veacuri dearandul. In tot decursul Evului mediu, clerul si nobilimea a distilat in cerc restrans, o cultura, din care taranii deveniti targoveti copiau cu stangacie anume amanunte, pe care cei ramasi la tara le deformau mai departe, impletindu-le cu creatii ale lor proprii, poporane. Stiinta noua, aparuta odata cu Renasterea, a continuat traditia aceasta, fiind si impotriva clerului si a nobilimii si alaturi de ele. Inmanunchierea de imprejurari si prefacerile sufletesti, care au dus la aparitia sistemului capitalist si a burgheziei in intelesul de azi al cuvantului, n’au schimbat esential aceasta situatie. O parte a targovetimii s’a ridicat in patura de sus, unde se cultiva ceeace cunoastem noi drept realizarile culturale ale veacurilor. In cadrul paturii de sus luptele interne s’au tinut lant: din veacul al 18-lea preotii si nobilii au fost inlaturati de burghezia mare si de luptatorul ei: de intelectual. Dar caracterul ei a ramas totdeauna exclusiv; elementele traditiei nobiliare si clericale au fost pastrate. Conformatia spirituala a paturii de jos, a burgheziei mici si a taranimii, a garantat veacuri dearandul arhitectonica aceasta spirituala. Abea expansiunea industriala a sistemului capitalist a determinat subrezirea ei. Aparatul economic si cel de Stat: tot mai gigantice, stransesera mase enorme in orase. Parea la inceput, ca procesul secundar de ascensiune sociala a paturii de jos a luat amploare. De fapt, a fost stricat echilibrul social din toate veacurile anterioare. Satele s’au golit; iar locul vechii ierarhii sociale a fost luat de diferenta orasean-taran. Fantastic imbogatita, dar saraca in traditii, patura de sus a deceniilor din urma n’a stiut sa provoace altceva in cultura decat dezechilibrarea „fin de siecle” si haosul anilor de dupa razboi. Putini in raport cu numarul orasenilor, cei din patura de sus nu mai aveau aparare decat mirajul ascensiunii deschise oricui. Mecanismul ei a fost deranjat complect de cand soarta industriei de export europene e pecetluita. Multimile, spoliate de nadejdea lor, dezradacinate si nelegate de nimic si Statul terorizat de ele, strivesc pe zi ce trece si neobservat, ce a mai ramas din patura de sus si tot ce a trait in atmosfera ei: odata cu independenta materiala si luxul si artele si stiinta. Existentele intermediare, pana mai ieri, partasi ai acestei culturi a paturii de sus, sunt in fruntea multimilor urbane, animate de resentimente nivelatoare.

Schimbarea aceasta e mai vadita in Germania. Razboiul pierdut a dezlantuit urmarile procesului halucinant, care a prefacut-o, in mai putin de 50 de ani, dintr’un popor de tarani si de mici burghezi intr’unul de oraseni, cu abea o treime de sateni si acestia un fel de oraseni ocupati cu agricultura. Inmarmurirea economica a tarii a trezit toate deznadejdile si a deslipit multimile de ultimii reprezentanti ai randuelii obisnuite: cu patura de sus, intelectualii cari traesc in raza ei si „cultura”. Daca pana acum cativa ani cinematograful, romanele-foileton, magazinele, fotografia, cantecele de mars sfidau teatrul, literatura, plastica si muzica clasica a paturii de sus, a intelectualilor si a celor care ii imitau, acum ele au ajuns necontestate in domnia lor. Statul nou ofera parazi, strazi pavoazate adeseori, discursuri megafonate, alta stiinta, alta arta. Un proces enorm de omogenizare e in curs in Germania de azi. In cadrul lui situatia intelectualilor e bodata in accente tragice. In fata fortei lui elementare, cei mai multi intr’adevar ca nu pot face altceva decat sa resemneze.

Neamurile Europei de miaza-zi si rasaritene nu prezinta configuratia critica a celor ale Europei de mijloc si apusene. La Miaza-zi nobilimea cu traditii vechi si orasele joaca rolul de patura de sus izolata: autoritatea lor nu e contestata insa de o patura de jos, ramasa medieval-taraneasca si mestesugareasca. Iar la Rasarit, diferentierile sunt mai putin temeinice. O istorie vitrega n’a ingaduit plamadirea unei culturi asa de inaintate incat sa fi putut perpetua o segmentare in doua straturi. Boierimea neamurilor acesstei parti de Europa, patura lor de sus, a fost redusa inainte de cateva veacuri in cazul unora: iar in cazul altora si al nostru, de curand. Patura lor de sus noua, a celor care sunt sau cred ca sunt la rand cu patura de sus a Apusului si cu intelectualii ei, inchegata in ultima suta de ani, de „civilizare” si voita si impusa, e lipsita de traditii. Subtire in cazul celor mai multe din aceste neamuri, ea e adeseori putin reprezentativa. Daca toti intelectualii Germaniei de pana mai ieri si, odata cu ei, si traditiile pe care le continua, sunt date laoparte, e data la oparte, fara indoiala si o bucata insemnata din substanta germana. In tarile partii noastre de Europa o intamplare similara ar primejdui mult mai putine valori. Acolo unde patura de sus noua izbuteste sa fie deschizatoarea drumurilor neamului propriu: dominandu-i problemele si exprimandu-l, ea poate fi sigura de locul ei de frunte.

Revolutia rusa prezinta cazul curios al strivirii unei paturi de sus, nu de patura de jos, ci de un grup care a izbutit sa castige patura de jos pentru actiunea lui. Ramane de vazut daca bolsevicii constituiti de atunci in patura de sus, vor izbuti sa intreaca, prin civilizatia pe care se straduesc s’o raspandeasca, prapastia noua care s’a deschis intre ei si aceeas patura de jos a taranimii. Soarta vechii paturi de sus a Rusiei, care a uitat locul ei geografic si a dizolvat prin critici si nepasare, de dragul unor valori de imprumut, vechea oranduiala ruseasca, fara a aduce altceva in locul ei, este un avertisment la adresa tuturor neamurilor Europei de Rasarit.

Cum se prezinta problema in Romania?

Stim cu ce pret au fost realizate progresele sarbatorite la 1906. Revolutia dela 1907 le-a aratat: Dupa razboi, a incetat „civilizarea” pe arie restransa: in cateva orase legate intre ele si mai ales cu orasele Apusului prin linii de cale ferata. Curenti mari de omogenizare actioneaza intens, ed atunci, desi nu sunt luati inca in seama: pe urma votului obstesc, a comertului, a familiarizarii cu orasul, a sporirii numarului stiutorilor de carte, a serviciului militar, patura de jos reduce perseverent distanta care o desparte de patura de sus. Iar printre oraseni, numarul celor care redeschid drumul spre sat devine tot mai mare.

Prilejul e deosebit de bun pentru a pune temeliile unei culturi romanesti unice, a satelor si a oraselor. Intelectualii Romaniei de azi pot visa o cultura a tuturor Romanilor. Intinderea tarii, numarul nostru si bogatiile naturale si morale de care dispunem fac cu putinta atingerea unie inchegari, care sa inlature riscul unor incordari viitoare intre paturile deosebite ale neamului, facandu-ne neatarnati in afara si tari sa ne pazim singuri destinul. Arta noastra poporana e inca asa de proaspata, incat reluarea ei, de creatori stapani pe indemanarile mesterilor incercati ai Apusului, poate prilejui creatii, care sa ne zgudue cu adevarat, fiind totdeaodata de valoare universala.

Raspunderea intelectualitatii noastre e foarte grea acum in Romania: putem scapa prilejul, putem rata misiunea. A nu-l scapa si a nu o rata insemneaza sa luam asupra noastra explorarea realitatii romanesti, fiecare pe taramurile stiintei lui: unii tinand prin staisticile lor bilantul posibilitatilor noastre, altii chibzuind masurile pentru valorificarea lor optima, altii cunoscand colt de colt al tarii, ca nevoile si imprejurarile fiecaruia sa fie tinute in seama, altii retraind trecutul nostru ca sa-l daruiasca tuturor, altii creand opere care sa inzestreze sufleteste generatii intregi. Faptuitorii, care sa indrazneasca sa foloseasca roadele muncii acesteia: planurile de organizare si vigoarea sufletelor nu vor intarzia sa se iveasca. Daca acceptam sa ne luam in serios intelectualitatea, pornind-o inaintea istoriei, deschizatori de drum, asa cum ne-o cere vremea de azi, putem fi siguri nu de oropsire, ci de un loc de cinste in amintirea celor ce vor veni.

Daca noi, intelectualii romani ne vom savarsi munca, situatia noastra nu va fi niciodata problematica. Acum e problematica inca. Mai toti perseveram inca pe linia dinainte de razboi, a umblatului la pas cu Apusul (cu toate ca acesta a ajuns sa se indoiasca de justetea pasilor lui), fara sa luam seama la cele romanesti din jurul nostru.

Nu trebue sa trecem prea nepasatori peste revolutia rusa. Inertia joaca un rol insemnat si in conducerea treburilor noastre, patura de sus sta si la noi cu ochii atintiti in zare, lasand framantarile celor multi in voia sortii.

E drept ca la noi nu numai intelectualii sunt ca de imprumut. Adeseori si cei ce se vor oamenii actiunii de maine, imprumuta energia lor din straini. Dar e de ajuns si o mana de copii revolutionari, in fruntea multimii nemultumitilor de jos, ca sa rastoarne o patura de sus, lipsita de constiinta datoriilor ei. Ce importa faptul ca acesti revolutionari n’ar izbuti sa pastreze locurile pe care le-au evacuat, daca tara ar fi primejduita.

Alte neamuri au ajuns ceasul rascumpararii unor semetii ale lor; noi trebue sa nu uitam ca avem sa dam de abea ceva. Situatia noastra, a intelectualilor romani, nu devine „tragica si futila” decat cand ne lasam coplesiti de complicatii straine.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: