Martha Bibescu si jurnalul ei politic, de Alexandru Paleologu (Ipoteze de lucru, Cartea romaneasca, 1980)

Martha Bibescu -Jurnal politic coperta

Publicarea în traducere românească a unei părţi din Jurnalul inedit al Marthei Bibescu a însemnat o surpriză, atestata de un notabil succes de librărie. Această remarcabila scriitoare era de fapt necunoscută nu numai generaţiiior tinere, dar şi celor vîrstnice. Destinul ei literar a fost destul de ciudat. Nu ne dăm prea bine seama de cota ei reală în literatura, sau, mai exact, în literele franceze. După un debut strălucit, în 1908, încununat cu un premiu al Academiei franceze, debut care a putut uimi nu numai prin talentul, dar şi prin extrema tinereţe a autoarei, totodată şi prin frumusetea ei izbitoare careia i se adăugau un titlu şi un nume mai mult sau mai puţin exotice (în ciuda faptului că alţi purtători ai lor le ilustraseră deja în societatea înaltă a Parisului), dupa acest debut, Marthei Bibescu i-au fost deschise uşile tuturor marilor edituri şi reviste franceze; relatiile ei excelente cu toate celebrităţile literare artistice politice şi mondene ale Europei, prezenţa ei, de la sine inţeleasă, în cadru festiv sau privat, la toate curţile regale şi în toate palatele princiare, amestecul ei, neoficial, dar cu acreditările cele mai înalte, în tot felul de chestiuni internaţionale, toate aceste avantaje i-au putut da fară îndoială, un cîmp de observaţie deosebit de privilegiat, dar e greu de apreciat profitul pe care l-au putut aduce situaţiei ei propriu-zis literare. Cu sau fără dreptate, există o anumită prevenire defavorabilă faţă de autorii prea legaţi de sferele aurite ale societăţii; prejudecată sau nu, această părere implică ideea greu contestabilă că arta literară, creaţia propriu-zisă, se face în reculegere şi tăcere, în singurătate, şi merge greu impreună cu strălucirile superficiale ale luxului, vanitatii şi efemerelor glorii mondene. Că unii dintre marii scriitori au trăit o vreme în atari medii, pe care apoi retragîndu-se, le-au contemplat retrospectiv ca materie convertibilă în operă, aceasta se ştie. Martha Bibescu nu prea pare să fi abandonat acest gen de existenţă decit, poate, foarte tîrziu, prin constrîngerile virstei. Clipele de solitudine şi reculegere ale cuiva a cărui existenţă s-a aflat mereu la vedere sînt nebănuite, deşi, dacă a dat cu adevărat o operă, aceasta nu poate să nu le presupună. Opera Marthei Bibescu este însă prea puţin cunoscută în ceea ce are ea esenţial şi de preţ. Scriitoarea a fost aleasă, spre sfîrşitul vieţii, la Academia belgiana, în scaunul în care i-a urmat Mircea Eliade şi în care o precedase Colette, iar înaintea acesteia, Anna de Noailles. Cu toate acestea, numele Marthei Bibescu nu se întilneste în referinţele criticii literare. Iată ce se poate citi în scurtul paragraf pe care i-l acordă un dicţionar de buzunar al literaturii franceze: „ … elle a raconte sa propre vie et compe nombre de silhouettes cosmopolites du Tout-Paris dans des livres enjoues et elegants: le Perroquet vert (1924), Catherine-Paris (1927), Images d’Epinal (1937), Feuilles de calendrier (1939), Vies anterieures (1960) etc.” (Andre Bourin & Jean Rousselot, Dictionnaire de la litterature francaise contemporame, Larousse 1966). Nici unul din titlurile acestea nu reprezintă adevărata operă a scriitoarei; nici „siluetele cosmopolite ale Parisului”, nici romanele mai mult sau mai puţin autobiografice nu sînt altceva decît excedentul unei producţii inegale dar care numără cîteva cărţi deosebite prin profunzimea inţelegerii, luciditatea privirii si precizia sclipitoare a stilului. Cele două cărţi de la inceputurile ei literare, inspirate de Orient: Les huit paradis şi Alexandre Asiatique, apoi Isvor, le pays de saules, pe urmă portretele cîtorva personalităţi contemporane, reunite sub titlul Quatre portraits, în anii din urma o foarte frumoasă carte, plina, de inteligenţă, un elogiu fara panegiric, dar cordial şi scrupulos, adus lui Winston Churchill, plus, ne dăm acum seama, jurnalul, iată cele mai rezistente piese ale operei Marthei Bibescu. Spre deosebire de vara ei prin alianţă, Anna de Noailles, faţă de care şi literar se afla în perfectă antiteză, opunînd lirismului sensual şi panic al aceleia o proză lucidă şi incisivă, Martha Bibescu îşi proclama cu orice prilej şi oriunde calitatea de româncă; unele din principalele ei scrieri au România drept materie şi cadru, ca Isvor, le pays des saules, sau, în mare măsură, cum ne putem da seama, jurnalul; în unele circulă, prin nervuri uneori mai vizibile, alteori mai puţin vizibile, o mulţime de seve romaneşti.

Cu toate acestea, literatura Marthei Bibescu nu s-a bucurat în ţară de o prea bună primire. Poate că poziţia socială a scriitoarei a prejudiciat situaţiei ei literare. Poate au jucat împotriva ei anumite preconcepţii, inspiratoare de antipatie. Castelana de la Mogoşoaia şi Posada ducea o trenă prea spectaculoasă; în plus, scria franţuzeşte. Cînd a apărut Isvor, le pays des saules, s-a spus că autoarea se adresează saloanelor, privind de sus pe ţăranii români. De fapt, nu-i privea nici de sus, nici de jos, ci de unde era în chip fatal plasată pentru a-i vedea şi înţelege, fără a ascunde inevitabila incongruenţă a raporturilor create de inegalitatea socială. Nu s-a travestit în costum naţional; nu a îngînat cîntecele populare; s-a exprimat în limba în care îşi practica profesiunea literară. Azi a început să se ştie că a scrie, ca român (sau grec, bulgar, polonez etc.) într-o limbă de circulaţie, cu condiţia de a scrie foarte bine, nu e o faptă antinaţională ci dimpotrivă. Singur Camil Petrescu a ştiut să pună în mod echitabil lucrurile la punct, în termenii următori: „Ar fi trebuit să se scrie aici, în ţară, încă de mult lămurirea că autorul acelui profund Isvor, ţara sălciilor, este o floare înaltă a rasei noastre, încercare realizată de geniul speţei după ocoluri şi bănuieli. Această principesă în sîngele căreia se regăseşte toată incertitudinea marilor case orientale, în ziua cînd îşi caută expresia se întoarce spre pămînt, asemeni acelei flori grele şi galbene spre soare, şi dă, femeie şi călătoare nestatornică, opera pe care întreaga miscare semănătoristă n-a putut-o realiza. (…) Cînd peste o sută de ani aceste mărturisiri (care sînt parcă mai emoţionante făcute întîi într-o limbă universală) vor apărea izolate în golul pe care timpul îl va face în jurul lor, nu va fi alt pergament mai vorbitor al nobleţei româneşti”. (Teze şi antiteze, f.a., ed. „Cultura naţională”, pp. 143-144).

La fel s-a întîmplat şi cu altă scriere capitală a Marthei Bibescu, anume portretul regelui Ferdinand, în care presa timpului a văzut un ultragiu adus memoriei suveranului; azi în schimb, enumerarea operelor scrlltoarei omite acest text, de astă dată probabil din teama că ar putea părea un inoportun elogiu al monarhiei; de fapt, nu e nici una nici alta, ci portretul veridic, magistral trasat, al unui om timid, făcut pentru bibliotecă si contemplare, nicidecum pentru tron, un intelectual tăcut si retras, strivit de misiunea istorică ce-i incumba şi pentru împlinire căreia a trebuit să-şi calce pe inimă, trecînd peste cele mai intime, şi sacre pentru el sentimente. Tot Camil Petrescu a facut dreptate si acestui superb text, unul din capetele de operă ale autoarei, text ce onorează literatura şi conştiinţa românească şi care cu nici un preţ nu se cuvine să fie ignorat.

Acum avem în faţă o secţiune din jurnalul ei intim. Jurnalul întreg, asupra căruia nu ni se dau informaţii, s-ar putea să fie voluminos, dacă l-a ţinut, cum nu e exclus, pe o durată lungă, fie şi eventual cu pauze. Ţinînd seamă de spiritul ascuţit de observaţie al autoarei si de marele ei dar portretistic, de luciditatea ei critică, precum şi de vasta galerie de figuri şi împrejurări deloc comune pe care a avut parte să le cunoască, ne putem uşor reprezenta extraordinarul interes al acestui material. E de nădăjduit că nu va întîrzia prea mult momentul publicării integrale. Nu mai puţin însă, fracţiunea de care dispunem acum este de un interes covîrşitor, întrucît dă seamă asupra declanşării celei mai uriaşe crize ce a zguduit Europa şi lumea, antrenînd fatal şi destinul ţării noastre; evident, de un interes covîrşitor nu atît în sine (s-a mai scris despre lucrurile acestea) cit prin talentul, atitudinea şi relaţiile autoarei. Felul cum au decupat editorii acest material, intitulîndu-l „jurnal politic”, încadrează textul într-o perspectivă unitară, cu o desfăşurare ce debutează oarecum ca Război şi Pace; în ianuarie 1939, la Paris, cu ocazia congresului Federaţiei Aeronautice Internaţionale, prinţesa Bibescu şi vechiul ei prieten marchizul de Londonderry, mare senior englez şi fost ministru conservator, discută despre situaţia politică a Europei. „Dansul macabru a început”, notează prinţesa, iar lordul îi spune, despre amicul lor comun Winston (Churchill, fireşte) : „numai de pozne se ţine” (poznele fiind intervenţiile sale intransigente în Camera Comunelor contra oricărei tentative de compromis cu Hitler). Sîntem într-o Europă tulburată de anxietăţile încă indecise ale ultimului ei an de pace. Destinul bate la poarta Istoriei; în curînd drama se va urni, sorţii vor fi aruncaţi. Perioada cuprinsă în acest memorial este cea a războiului încă „european”; conflagraţia nu a devenit încă planetară; Uniunea Sovietică, Statele Unite, Japonia sînt încă în afara conflictului. Este perioada „Blitzkrieg”-ului, care putea da atunci iluzia infailibităţii agresiunilor naziste. „Ferma şi stupida convingere că Germania este invincibilă”, spune Martha Bibescu (28 sept. 1939). Mulţi au cedat atunci acestei iluzii, fascinaţi de funcţionarea impecabilă, irezistibilă, cotropitoare, a ceea ce se numea „maşina de război germană” Alţii, chiar dacă, fireşte, au fost încercaţi de îndoială, nu au cedat, au mizat pe tenacitate, rezistenţă, forţă morală, prevăzînd mărimea şi durata sacrificiilor pe care îndenărtata victorie le pretind ea. Insolenţa hitleristă şi mitul „Blitzkrieg”-ului nu puteau fi dezminţite decît în timp, prin uzură şi răbdare. Pentru a adopta această atitudine nu era suficientă încrederea în posibilitate a şi eficienţa ei; era necesar a nu accepta cu nici un preţ viata sub dictatura nazistă. Printre cei care simţeau astfel se număra şi Martha Bibescu. Campionul acestei atitudini, în perioada cea mai dificilă, cea mai lipsită aparent de şanse, aşadar cea mai eroică, a fost, cum ştie tot universul, Winston Churchill.

Cît timp speranţele de amînare a războiului nu erau încă pierdute, cît timp adică se mai putea prelungi politica struţului, momentul nu putea fi încă al lui Churchill. Nici după aceea, atîta timp cît pericolul nu se apropia de insulele britanice. „În eventualitatea unei catastrofe se va face apel la Winston”, îi spune Marthei Bibescu mătuşa acestuia. El era tipul de om al cărui geniu e de a surmonta cu încăpăţînată linişte situatiile cele mai disperate, găsind totdeauna şi acele cuvinte memorabile capabile de a mobiliza energiile naţiunii. In martie 1939, cu ocazia unui spectacol de gală la Covent Garden, Winston Churchill face o vizită în loja în care se afla şi Martha Bibescu, căreia îi spune, scandîndu-le, aceste cuvinte: „Vom avea război! Praf şi pulbere se va alege de Imperiul britanic! Iar eu simt că am întinerit cu douăzeci de ani!” Comentînd aceste vorbe ce exprimă superbul cinism al individului foarte vital şi foarte lucid, vorbe pe care altcineva le-ar fi putut înţelege greşit, autoarea scrie: „Un fior de plăcere îi străbate trupul cînd rosteşte aceste cuvinte; se desfată ca un cotoi dolofan mîngîiat de o mînă nevăzută. Cînd pleacă am senzaţia că totul re-cade într-o apatie generală. ( … ) Interludiul cu Winston Churchill, cele cîteva cuvinte ale sale sînt pentru mine singurul moment luminos din această seară.” Dincolo de faptul că el înţelesese că Imperiul britanic, ca „imperiu”, nu va putea supravieţui războiului, dar că, împreună cu multe alte pierderi mai teribile, acesta este preţul posibilei salvări a civilizaţiei umane, faţă de care nici un imperiu, fie şi cel britanic, nu contează, cuvintele lui Churchill mai exprimă şi o filosofie, anume că viaţa, viaţa ca atare, e o realitate cosmică indestructibilă ce rezistă oricăror catastrofe, că ea poate să însemne „lacrimi, sudoare şi sînge”, dar în esenţă e mai tare ca moartea, iar cine ştie să o privească astfel, acela descoperă în sine însuşi fîntîna juventuţii. Cînd în sfîrşit în mai 1940 Churchill devine prim-ministru, Martha Bibescu scrie în jurnal: „Ce fericit trebuie să fie … A venit ziua lui triumfală. Pentru un bărbat de temperamentul său, ce fascinant trebuie să fie de a veni la putere pe buza valului de flux, odată cu cea mai mare dintre toate vijeliile”. Intre formulările sale faimoase, mai puternice poate decît chiar artileria antiaeriană, Winston Churchill a lansat şi acest formidabil avertisment, pe care hitleriştii în orbirea lor nu-l puteau înţelege şi crede (ar fi fost mult prea deznădăjduitor pentru ei): „Nemţilor le vor trebui douăzeci de ani ca să distrugă Londra!”.

Martha Bibescu consemnează bineînţeles succesivele prăbuşiri ale statelor europene atacate de nazişti, începind cu Polonia (compătimirea pentru tragicul exod al polonezilor prin Romania nu o împiedică să constate uneori, cu maliţie, alteori cu tristeţe, vanităţile protocolare deplasate sau pretenţiile exorbitante ale unora din demnitarii Statului şters atît de brutal de pe hartă, sau mentalitatea de castă a unor altminteri foarte delicaţi, demni şi nepretenţioşi prieteni din înalta aristocraţie poIană). După o pauză în care viaţa marilor metropole continua ca şi cum nimic nu ar afecta vechile deprinderi, porneşte cotropirea în serie a ţărilor de pe coastele Mării Nordului; prima mişcare: Danemarca, Norvegia; a doua: Olanda, Belgia. Apoi înaintarea fără greş a trupelor mareşalului von Brauschitsch pe teritoriul francez si, spre consternarea întregii lumi, prăbusirea Franţei. Iminenţa dezastrului o prinde pe autoare la Paris, în mai; în 14 iunie la Mogoşoaia, ea notează în Jurnal: „Nemţii au intrat în Paris prin poarta Saint-Denis. (…) Nemţii au intrat în Paris. Repet în gînd aceste cuvinte, ca o idioată”. Consecinţele pentru România nu întîrzie: mutilarea, din toate părţile, a teritoriului apoi teroarea legionară.

E de la sine înţeles ce sentimente puteau să-i inspire autoarei legionarii. ,,’Verzii’ vor face prăpăd în biata noastră ţară !”, scrie ea în septembrie 1939, după asasinarea lui Armand Călinescu; un an mai tîrziu o izbucnire ‘exasperată: „Afurisenia si toate blestemele vor cădea pe capul ‚verzilor’, care sînt la cîrma ţării. Asa va fi, nu încape nici o îndoială”. Asa-numita „poliţie legionară” face o percheziţie brutală la Mogoşoaia, perforind pereţii si confiscind documente brâncovenesti, scrisori, acte, plus toate manuscrisele scriitoarei. În aceeasi zi, percheziţie de acelaşi gen şi în casa din Bucuresti unde George-Valentin Bibescu zace bolnav de cancer. Demenţa feroce legionară, observată clinic pe un bătrîn specimen feminin dintr-o familie înrudită prin alianţă cu autoarea: „Merg în vizită la mătuşa Maria (Lahovary) unde o găsesc pe Zozo-Spaima-Bucureştiului (Zoe Sturdza) care calcă peste cadavre. Are părul alb si e îmbrăcată în negru. (…) Zozo este cea care conduce cadrilul macabru. (…) Privind-o pe Zozo constat că se îmbată la gîndul asasinatelor în perspectivă, pe care le-a organizat incă de ieri, la o ceaşcă de ceai. (…) O făptură degenerata, cu sufletul bolnav, un monstru.”

Quidquid delirant reges plectuntur achivi; adevărul exprimat în acest vers virgilian, pe care îl citează si Martha Bibescu undeva, e cel mai adesea confirmat de soarta ţărilor mici, unde conjuncturile externe pot înlesni sau chiar impune venirea la putere a unor tirani din a căror neînfrînată demenţă totdeauna poporul sufera. Ca mulţi alţi români, autoarea jurnalului vedea apropiindu-se această primejdie pe măsură ce vechile alianţe deveneau inoperante. Chiar si în cadrul lor ea resimţea cu dezolare condiţia de inferioritate a ţării însemnîndu-şi răbufnirile secrete ale sufletului; la Londra, în 2 aprilie 1939, notează: „Garanţia pentru România va veni şi ea; aşa susţin ultimele zvonuri, aşa îmi şoptesc prietenii cu un aer de complicitate care îmi frînge inima: ‚ne-am angajat definitiv’. Ah, dacă am înceta odată sa fim cei protejaţi! Dacă am fi şi noi protectori!” Altadata, la Mogoşoaia, în octombrie 1939 : „Imi amintesc de spusele diplomatului elveţian Henri Martin: ‚Cînd nu eşti mai înarmat decît celălalt, nu se cheamă că eşti înarmat’. Ce şanse are o ţară mică să fie mai înarmată decît una mare? Nici o şansă!”

Iată ce spune bogata, celebra, norocoasa principesa in tlmpul razboiului civil spaniol: „Cine ar cheltui pentru a salva pe copiii din Spania sumele utilizate pentru a pune in siguranţa tablourile muzeului Prado? Puneţi un Greco, un Tizian sau un Velasquez în faţa unei femei simple, a unui muncitor, a unui cioban, a unei portărese din Spania sau din orice altă ţară şi întrebaţi-l pe cel in cauză dacă merită să plăteşti pentru a vedea un astfel de lucru, pentru a-l păstra, pentru a-l scăpa ele la pieire. Raspunsul e lesne de ghicit. Totuşi, în Spania, pentru salvarea unor tablouri, de care omul de rind nu se sinchiseşte, s-au cheltuit banii statului – fie el rosu sau alb -, cu alte cuvinte banii dobîndiţi de pe urma muncii acestui popor, în timp ce copiii lui piereau. Noi, cei foarte fericiţi şi foarte puţini am impus poporului, tuturor popoarelor, normele noastre, cursul nostru fiduciar forţat, valorile noastre”. Acestea nu sînt cuvinte spuse cu uşurinţă de cineva care nu ştie să preţuiască marile creaţii de artă şi spirit ale umanităţii. Dar sînt cuvinte spuse fără ezitare de cineva care, gîndind de la un nivel echivalent cu al acestor opere, ştie valoarea reală a vieţii omeneşti, mai presus de care nimic nu există şi numai în virtutea căreia au valoare marile creaţii ale geniului.

Un răspuns to “Martha Bibescu si jurnalul ei politic, de Alexandru Paleologu (Ipoteze de lucru, Cartea romaneasca, 1980)”

  1. Plopeanu Says:

    Am citit jurnalul politic şi ca profesoară de istorie am fost plăcut surprinsă să reântîlnesc figuri politice celebre atât de apropiate de Martha Bibescu. Am simţit un sentiment de mândrie că o româncă s-a bucurat de aprecierea şi prietenia acestor nume ilustre care au hotărât soarta Europei.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: