Trei August

DSC01282De cand ma stiu in Timisoara, primele zile din August au fost mereu serbarile aniversare ale orasului. In aceasta perioada, toti cei ce il locuim ar trebui sa fim patrunsi de un febril patriotism sarbatoresc si sa ne simtim norocosi ca Orasul ne-a primit in randurile copiilor sai. S-au pregatit concerte, activitati, artificii, desigur, iar Piata Unirii a fost impanzita de placutze cu informatii si fotografii ‚de epoca’ din Timisoara veche. Ar trebui inventat un nou concept pentru aceste fidelitati urbane si regionale, care concureaza serios nationalismul – dar asta e o alta discutie. Ceea ce vreau sa remarc aici este felul in care acest discurs omagial este construit pe o serie intreaga de paradoxuri. Nu ma refer la chestii marunte de genul ‚ne credem oras de cinci stele, dar avem strazi neasfaltate’, si nici la situatii dilematice cum ar fi ca Timisoara a avut o dezvoltare uimitoare a economiei, in acelasi timp cu o crestere a oamenilor fara acoperis deasupra capului. Vreau insa sa subliniez situatii mai generale, care dau seama de felul in care atat autoritatile, cat si publicul – Orasenii – construiesc o imagine anume, un ‚brand’ al Orasului, care suna bine, dar se bate cap in cap cu alte realitati.

Primul paradox, si cel mai batator la ochi, ca sa zic asa, este insasi semnificatia datei sarbatorii. Ziua de 3 august 1919 inseamna trcerea Orasului in administratia romaneasca. Cunoastem cu totii contextul acestei ‚predari de cheie’, nu mai insist. Ceea ce este frapant, totusi, este ca pe mai sus amintitele placute informative cu fotografii ‚de epoca’, cele mai multe ipostaze sunt dinainte de 1919, dinainte deci de administratia romaneasca. Intr-adevar, Timisoara ‚clasica’, cea cu care ne mandrim cel mai mult, cea cu care speram sa atragem cat mai multi turisti, si pana la urma cea mai aratoasa, este formata din cartierele vechi, in care predomina cladiri ridicate sub administratie austro-ungara. Nu e nimic rau in asta, dar trebuie sa marturisesc ca mi se pare paradoxal sa pedalezi pe ideea romanizarii istorice, dar in acelasi timp sa te lauzi cu cladirile si strazile ‚vechiului regim’. Desigur ca sunt cladiri emblematice construite si dupa 1919, cum ar fi actuala Primarie, palatul ‚Ciobanul’ din fata Continentalului, si insasi Catedrala ortodoxa [am zis emblematice – pentru Oras, nu autentice]. Curios, nici una din ele nu figureaza pe placutzele informativ-tursitice din Unirii; exceptand Catedrala, care a fost simbolul Orasului pana cand ne-am cam plictisit de ea.

Al doilea paradox este ca discursul de exceptionalitate al Orasului se bazeaza pe ideea unei centralitati si importante administrative, politice, culturale si economice, cu alte cuvinte pe celebra ‚Banatu-i fruncea’ si capitala lui e Timisoara. Exceptionalitatea Timisoarei ar consta astfel intr-o serie de premiere – gen primul oras iluminat electric si tot asa, care in mare au avutloc tot sub administratie austro-ungara – precum si in preeminenta Orasului ca centru al comertului si spiritualitatii Banatene. Paradoxul survine atunci cand, din cartile de istorie, aflam ca Timisoara nu a fost niciodata in ultimele secole mai mult decat un oras de provincie. Eventual capitala de district, judet, raion, dar nimic mai mult. Sa fim seriosi – capitala Banatului a fost ceea ce astazi e detestatul Severin [Banatul de Severin]. Nobilimea banateana a fost in Lugoj. Timisoara a devenit centru universitar dupa ce Universitatea din Cluj a fost exilata in anii 1940. Cat despre personalitatile intelectual-culturale ale Timisoarei inainte de 1945, le putem numara pe degetele de la o mana – ma refer la personalitati cu adevarat marcante, nu scriitorasi de provincie. Si atunci, nu e ciudat ca ‚ne batem cu pumnul in piept’ ca suntem capitala, oras deosebit, sau mai stiu eu ce, cand de fapt am fost intotdeauna un oras putin mai maricel, de provincie? Mai mult decat atat, in cadrul Imperiului Austro-Ungar, Timisoara era un avanpost marginal, taram propic pentru experimente urban-administrative, dar nimic mai mult. In Imperiul Romanesc de dupa trei august, Timisoara e din nou la margine, sa recunoastem. Da suntem mai aproape de Vest, dar si ce daca? Dupa cum imi zicea un prieten nascut si crescut in Timisoara, tot ce se intampla in Romania se intampla la Bucuresti, indiferent daca ne place sau nu. Bineinteles ca asta e un motiv pentru ca unii sa ceara autonomie regionala, uitand probabil dependenta ‚Banatului’ de restul tarii si izolarea geografica si economica in care Orasul s-ar afla intr-un astfel de scenariu. Dar si asta e o alta discutie. In fine, marginalitatea asta se vede si in infatisarea Orasului. O capitala are cladiri impunatoare si monumentale, bulevarde largi, o coerenta arhitecturala si o impozantza, o ‚tinuta’ de capitala, cu tot ceea ce inseamna asta. In nici o epoca din existenta ei in ultimele patru-cinci secole nu stiu sa fi avut Timisoara asa ceva.

Un alt paradox este celebra si mult fumata sintagma de ‚oras multicultural’ cu care ne mandrim. Aflandu-se la intersectia dintre mai multe nationalitati, Orasul devine punct de intalnire, interactiune si convietuire pasnica intre popoare, fapt care de altfel, este caracteristic Banatului in intregime. Aici, ni se spune, au trait in pace romani, unguri, nemti, sarbi, bulgari, evrei, italieni si tot asa. Pana cand au venit comunistii si au omogenizat totul. Nu intru in discutia asta – nu ma intereseaza daca a fost sau nu asa, cata pace a fost inainte de 1945 si restul dilemelor. Ce mi se pare a fi bizar este felul in care se pune problema astazi. Da, suntem ‚multiculturali’, dar daca esti oltean te trimitem inapoi la tine acasa, injurandu-te. Daca esti moldovean, facem misto de tine si inventam tot soiul de legende despre ‚invazia sarmelor’. Daca esti tigan esti un nimeni, daca esti arab esti terorist, daca esti chinez esti…ei bine, chinez – si tot asa. Adica, multiculturalitate, domne, da cu limitele ei, ma-ntelegi. Noi suntem multiculturali aicea, noi intre noi, da sa nu vina altcineva sa ne ‚invadeze’ Banatul, ca ne suparam, clar? Purismul multicultural Banatean, iata paradoxul de capatai al Orasului.

Asa paradoxal si enigmatic cum este, Orasul este totusi locuinta mea. Pe strazile lui am crescut, in casele lui am studiat, mi-am facut prieteni, mi-am indeplinit vise, in pietele lui am sarbatorit si am cantat. Iubesc Orasul. Dar nu-l idealizez. Imi place sa-i stiu trecutul, ii apreciez locurile frumoase, ma plimb pe strazile sale linistite cu case vechi si fermecatoare. Dar ii stiu si slabiciunile, neajunsurile, limitele. Ii stiu fiecare coltisor, stiu nenumarate povesti despre strazile si casele lui. Dar de trei august, desi sunt roman, nu voi sarbatori Timisoara. Pentru ca ziua Orasului e in alte zile – in serile de noiembrie, cand umbla pisicile pe acoperisuri si miroase a fum de lemne, in amiezile de primavara cand cerul in Piata Unirii e asa de frumos, in duminicile de vara cand strazile sunt pustii, in octombrie cand coniferele din Parcul copiilor capata tot soiul de culori, iar vitza canadiana de pe casa din strada Zoe devine rosie, si chiar si in mijlocul lui decembrie, cand comemoram Revolutia si aniversam Craciunul [un alt paradox, dar si o alta discutie]…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: